Experiente

Bucuria care nu se clatină: Când plăcerea sufletului se odihnește doar în Dumnezeu

Trăim într-o lume care ne bombardează constant cu mii de oferte de fericire. De la micile distracții zilnice și hobby-uri, până la realizări majore, suntem învățați că bucuria se află în „lucruri” – în ceea ce acumulăm, experimentăm sau controlăm. Însă, mai devreme sau mai târziu, mulți dintre noi descoperă un gol pe care nicio plăcere pământească nu îl poate umple cu adevărat.

Ce se întâmplă atunci când inima obosește să tot caute? O veste extraordinară ne este dată de psalmistul Asaf, care face o confesiune radicală în Psalmul 73:25:

„Pe cine am eu în cer? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea decât în Tine.”

Această afirmație nu este doar o poezie frumoasă, ci un diagnostic spiritual extraordinar și un far pentru oricine caută adevărata libertate și împlinire.

1. Criza care ne obligă să privim spre Cer (Contextul Psalmului 73)

Înainte de a rosti aceste cuvinte pline de siguranță, Asaf a trecut printr-o criză profundă. Privind la oamenii din jur care păreau prosperi, aroganți și lipsiți de griji, a fost la un pas să alunece în invidie și deznădejde. Era gata să renunțe la calea neprihănirii, simțind că tot efortul său de a trăi curat a fost în zadar.

Punctul de cotitură nu a venit atunci când a primit mai multe bunuri sau când viața i-a devenit mai ușoară, ci atunci când a intrat în prezența lui Dumnezeu:

„Până am intrat în sfântle lui Dumnezeu și am luat seama la soarta de pe urmă a celor răi.” (Psalmul 73:17)

În prezența lui Dumnezeu, scara valorilor i s-a răsturnat complet. A realizat că lucrurile trecătoare ale lumii nu pot oferi decât o bucurie de moment, pe când Dumnezeu este „stânca inimii” și „partea lui de veci”.

2. Alte voci din Scriptură care mărturisesc aceeași bucurie supremă

Asaf nu este singurul care a înțeles că prezența lui Dumnezeu întrece orice altă plăcere a lumii. Întreaga Scriptură pulsează de această realitate:

Psalmul 16:11: „Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea Faței Tale sunt bucuriile desăvârșite și o fericire veșnică la dreapta Ta.” — David nu caută fericirea în afara lui Dumnezeu, ci declară că însăși prezența Lui este plinătatea bucuriei.
Psalmul 37:4: „Domnul să-ți fie the the încântarea (plăcerea), și El îți va da tot ce-ți cere inima.” — O inversare radicală a priorităților: nu darurile devin scopul, ci Dătătorul lor devine însăși încântarea noastră.
Filipeni 3:8: Apostolul Pavel, un om care avusese parte de succes, statut și educație aleasă, privește totul ca fiind o pierdere prin comparare: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul neprețuit al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu.”

3. Ce înseamnă, de fapt, să nu-ți găsești plăcerea decât în Domnul?

A spune „pe pământ nu-mi găsesc plăcerea decât în Tine” nu înseamnă să devenim insensibili la frumusețea creației, să ne urâm viața sau să renunțăm la orice activitate pământească. Înseamnă însă o reașezare corectă a inimii:

Eliberarea din robie: Așa cum am văzut, orice lucru lăsat fără Dumnezeu devine un idol care ne controlează și ne robete. Când Hristos devine suprema plăcere, hobby-urile, munca și relațiile își pierd puterea tiranică asupra noastră; ele încetează să mai fie „stăpâni” și devin ceea ce au fost create să fie: daruri de care ne bucurăm cu recunoștință.
Testul absenței: Dacă un lucru sau o plăcere dispare din viața noastră și simțim că lumea s-a prăbușit, înseamnă că acel lucru ocupase tronul inimii. Un om a cărui plăcere este în Domnul poate trece prin pierderi majore, dar va rămâne cu o pace interioară pe care lumea n-o poate lua.
Sursa inepuizabilă: Orice plăcere pământească are o dată de expirare. Doar relația vie cu Creatorul nu se devalorizează niciodată, ci crește în intensitate pe măsură ce trec anii.

Concluzie: Unde este inima ta astăzi?

Declarația psalmistului este o invitație la o sinceritate dureroasă, dar eliberatoare. Ea ne provoacă să ne întrebăm: Care este sursa principală a bucuriei mele? Dacă tot ceea ce am pământesc mi s-ar lua mâine, mai rămân cu ceva care să mă țină în viață?

Când descoperim că prezența lui Hristos este mai prețioasă decât orice altceva, nu devenim mai săraci, ci infinit mai bogați. Intrăm în acea libertate glorioasă în care putem spune din toată inima: pe pământ nu am altă bucurie mai mare decât să te cunosc, Doamne.

Care este diferența esențială dintre abordarea teologică a cărturarilor din Noul Testament și modelul simplu, dar plin de putere, al uceniciei apostolice?

Diferența esențială dintre abordarea teologică a cărturarilor din Noul Testament și modelul uceniciei apostolice nu ține doar de stilul de viață, ci de sursa autorității, natura cunoașterii și modul în care este tratat Cuvântul lui Dumnezeu.

Această antiteză traversează istoria Bisericii și se reflectă izbitor și în tensiunile dintre un creștinism instituțional-academic și o credință vie, născută din Duhul.

1. Cărturarii: Teologia ca sistem de control, slovă moartă și acreditare umană

Cărturarii și învățătorii Legii din Noul Testament erau profesioniști ai religiei. Pentru ei, teologia nu era o întâlnire vie cu Dumnezeu, ci o cetate de reguli și un instrument de putere.

Sursa cunoașterii este „școala și tradiția”: Autoritatea lor venea din diplome, din lanțul de ucenicie rabinică („am învățat la picioarele lui Gamaliel”) și din stăpânirea perfectă a gramaticii și a detaliilor tehnice ale Slovei. Ei știau despre Dumnezeu din cărți, dar nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu.
Slova ca armă de excludere: Pentru că tratau textul sacru ca pe un monopol intelectual, ei foloseau legea ca să controleze poporul, să impună ierarhii și să sufoce orice manifestare spontană a Duhului. Când Însuși Cuvântul Viu (Isus) a apărut în mijlocul lor, ei L-au respins pentru că nu se încadra în protocoalele lor academice și instituționale.
Relația cu Dumnezeu: Este o relație sterilă, bazată pe conformism exterior, reguli birocratice și interese de grup (sinedrii, comitete, prestigiu social).

2. Ucenicia Apostolică: Puterea Duhului, viața pe genunchi și predarea prin transformare

De cealaltă parte, apostolii (care în ochii lumii și ai cărturarilor erau considerați „oameni necărturari și de rând” — Faptele Apostolilor 4:13) operau după un cu totul alt cod al vieții spirituale.

Sursa cunoașterii este „prezența vie și Duhul Sfânt”: Apostolii nu aveau acreditări universitare, dar aveau ceva ce niciun institut academic din lume nu poate replica: „au priceput că fuseseră cu Isus”. Autoritatea lor nu venea dintr-o diplomă de la o școală rabinică sau seculară de elită, ci din ungerea Duhului Sfânt și din transformarea radicală a inimii.
Cuvântul ca Foc și Viață: Pentru ucenici, Scriptura nu era un obiect de laborator sau un text de disecat cu instrumente reci, ci Cuvântul viu și lucrător, care pătrunde până la despărțirea sufletului și a duhului. Ei nu căutau „să apere o poziție”, ci să vestească Evanghelia însoțită de semne, minuni și o putere care schimba destine.
Libertatea în Duhul: Modelul apostolic este prin excelență dinamic, deschis la rugăciune stăruitoare, la părtășie profundă și la ascultare necondiționată de Dumnezeu, chiar și atunci când structurile religioase oficiale spun „Nu”.

Tablou Sinoptic: Cărturarii vs. Apostolii

Criteriu	Abordarea Crturarilor (Instituțională / Academică)	Modelul Uceniciei Apostolice (Duhovnicească / Vie)
Baza Autorității	Diplome, titluri, recunoaștere academică și voturi de comitet.	Chemarea divină, viața de rugăciune și mărturia Duhului Sfânt.
Cum tratează Scriptura?	Ca pe o materie de studiu, o literă moartă bună de control și analiză intelectuală.	Ca pe un adevăr viu, un Foc care aprinde inima și cere ascultare radicală.
Atitudinea față de Inovația Duhului	O resping rigid („poziția noastră nu s-a schimbat din primăvară”), văzând-o ca pe o provocare la adresa ordinii administrative.	O îmbrățișează cu bucurie, lăsând libertate deplină rugăciunii și lucrării Duhului.
Scopul final	Menținerea confortului instituțional, a ierarhiei și a controlului asupra oamenilor.	Mântuirea sufletelor, slujirea în smerenie și extinderea Împărăției lui Dumnezeu.

Concluzie

Diferența esențială se reduce la o singură frază: Cărturarii se închină instituției și slovei care le conferă statut, în timp ce ucenicii apostolici se închină Viului Dumnezeu și se lasă purtați de focul Duhului Sfânt.

Când o biserică pierde modelul apostolic și adoptă mentalitatea cărturarilor, ea devine un club academic eficient administrat, dar gol de putere spirituală — un loc unde se vorbește mult despre Dumnezeu, dar în care rugăciunea vie devine un inconvenient administrativ.

Umbra Cărturarilor de Odinioară pe Amvoanele de Astăzi: Când Slova Ucide Duhul

Prăpastia dintre teologia academică și viața spirituală autentică nu este o problemă nouă a Bisericii, ci o dramă veche de două milenii care se repetă sub ochii noștri. Privind la peisajul ecleziastic contemporan, devine dureros de evident cum profețiile biblice legate de formalismul religios și de orbirea spirituală a elitelor își găsesc o împlinire frapantă în zilele noastre.

Asistăm astăzi la un paradox strigător la cer: într-o eră a informației teologice excesive, a diplomelor universitare prestigioase și a analizelor exegetice impecabile, Hristos cel Viu și Lucrător riscă să fie transformat într-un obiect de muzeu academic, menținut în viață doar prin forța inerției instituționale.

Sclavi ai slovei, străini de Duh

De-a lungul istoriei sfinte, cea mai violentă opoziție pe care a întâlnit-o adevărul lui Dumnezeu nu a venit din partea ateilor sau a lumii păgâne, ci exact din partea celor mai învățați oameni ai religiei.

Cărturarii, fariseii și învățătorii Legii din vremea lui Isus erau specialiști desăvârșiți ai slovei. Cunoșteau fiecare punct diacritic din Scripturile ebraice, dezbăteau nuanțe teologice fine și aveau diplomele și recunoașterea epocii lor. Cu toate acestea, când Însuși Cuvântul Viu (Isus Hristos) S-a arătat în mijlocul lor, ei L-au respins. De ce? Pentru că slova scrisă devenise pentru ei un instrument de control și o carieră, în timp ce Cuvântul Revelat, viu și lucrător, le deranja confortul și le amenința structurile de putere.

Apostolul Pavel a surprins această tragedie spirituală într-o singură frază tăioasă:

„Slova ucide, dar Duhul dă viață.” (2 Corinteni 3:6)

Când un lider religios sau un comitet academic se limitează doar la analiza gramaticală, istorică și culturală a textului biblic, fără să aibă o legătură vie, pe genunchi, cu Autorul Scripturii, se întâmplă o mutație periculoasă: Teologia înlocuiește rugăciunea, instituția înlocuiește Trupul lui Hristos, iar regulile administrative sufocă focul Duhului Sfânt.

Profeția împlinită sub ochii noștri: Cărturarii moderni

Ceea ce a avertizat Noul Testament — că oamenii se vor îndepărta de puterea evlaviei și se vor mulțumi cu forma ei — se împlinește astăzi în mod paroxistic.

Monopolul academic asupra Adevărului: Astăzi, în multe medii ecleziastice (inclusiv în cele cu rădăcini protestante sau evanghelice, care altădată apărau principiul Sola Scriptura), s-a creat o nouă clasă de „sinedriu”. Valoarea unui slujitor nu mai este dată de curăția inimii, de ungerea Duhului sau de viața de rugăciune, ci de acreditările universitare, de studiile la universități seculare de elită și de diplomele doctorale.
Predica sterilă care „gâdilă urechile”: În loc ca amvonul să fie locul unde focul Duhului coboară pentru a cerceta conștiințele și a chema la o pocăință radicală, el a devenit o catedră universitară. Se țin prelegeri savante despre contextul antic, dar se ocolește cu grijă puterea transformatoare a crucii.
Frica de imprevizibilul Duhului: Un sistem birocratic și academic nu știe ce să facă cu spontaneitatea Duhului Sfânt. Când credincioșii cer spațiu pentru rugăciune stăruitoare, pentru o părtășie vie care iese din tiparele unui orar fix, liderii educați în spirit secular reacționează prin opreliști, reguli rigide și refuzul oricărui dialog real. Pentru ei, o adunare vie este un risc; o adunare inertă, dar controlată prin comisii, este o siguranță.

Ironia tragică a elitelor intelectuale

Este o ironie amară să vezi lideri religioși care predică regulat pasaje despre cum „Dumnezeu a rușinat înțelepciunea lumii” (1 Corinteni 1), dar care se sprijină exclusiv pe acea înțelepciune a lumii pentru a-și valida autoritatea.

Când un om este format în laboratoarele academice ale lumii, învățând să discece textul doar cu instrumentele reci ale intelectului, el riscă să devină un străin de împărăția lui Dumnezeu. Poți să deții toate titlurile de pe pământ, poți să fii director de școală doctorală și să ai recunoașterea tuturor comitetelor, dar dacă nu știi să îngenunchezi în simplitate și să lași Duhul Sfânt să îți frângă inima, ești doar un cărturar care trăiește din litera moartă.

Concluzie: Întoarcerea la Faptele Dintâi

Istoria Bisericii ne arată că de fiecare dată când instituția religioasă se fosilizează în birocrație și mândrie academică, Dumnezeu ridică o rămășiță. Nu oameni dotați cu diplome strălucitoare, ci oameni simpli, dar plini de Duh Sfânt, care aleg să iasă din tabăra formalismului.

Avertismentul biblic rămâne la fel de actual: a te încrede în slova scrisă transformată în dogmatizm steril, în timp ce refuzi glasul viu al Duhului, înseamnă a construi o casă pe nisip. Adevărata viață a Bisericii nu se află în voturile comitetelor sau în analizele savante ale elitelor, ci acolo unde oamenii se pleacă în duh și în adevăr, lăsând focul Cincizecimii să le aprindă din nou inimile.

Străjerii Dimineții: O Chemare la Trezire, Temere de Dumnezeu și Biruință în Vremurile din Urmă

Trăim într-o epocă în care lumea pare să fi găsit rețeta supremă a confortului și a siguranței. Omenirea se mândrește cu realizări amețitoare, cu o tehnologie care modelează realitatea prin simpla apăsare a unui ecran și cu promisiuni de unitate globală, pace și progres perpetuu. Totuși, sub această fațadă strălucitoare, tot mai mulți dintre cei ce privesc lumea prin prisma Scripturii simt că un mare decor se ridică în tăcere.

În fața unui sistem global tentant, care ademenește masele cu iluzia unei „lumi minunate” și cere în schimb loialitatea totală, care este chemarea adresată urmașilor lui Hristos? Nu este o chemare la panică, ci la o trezvie adâncă, la o încurajare curajoasă și, mai presus de orice, la reamintirea singurei temeri sănătoase care ține un suflet în picioare: temerea de Dumnezeu.

1. Iluzia Puterii de Jos: Când Sistemul Devine „Înger de Lumină”

Profețiile biblice ne-au avertizat cu mii de ani înainte că marile încercări ale timpurilor de pe urmă nu vor veni neapărat sub forma unor distrugeri barbare, ci sub forma unei amăgiri seducătoare. O putere politică și economică globală — descrisă în limbaj profetic ca o „fiară” sau un sistem de control total — va reuși să facă ca „toți locuitorii pământului să se minuneze” după ea.

Sistemul va oferi soluții, integrare, hrană, hărți digitale, ordine și promisiunea unei vieți fără griji, condiționată însă de un singur lucru: acceptarea termenilor săi, intrarea docilă în mecanismul său și închinarea la idolul comodității și al siguranței pământești. Pentru cel neavizat, totul pare o culme a evoluției. Dar pentru cel ce citește istoria cu ochii credinței, este doar apogeul minciunii.

2. Avertismentul Mântuitorului: „Temeți-vă de Cel ce poate pierde și sufletul și trupul în ghenă”

În fața presiunilor uriașe pe care un astfel de sistem le va exercita — amenințarea excluderii sociale, a marginalizării sau a pierderii oricăror avantaje materiale („să nu poată cumpăra sau vinde”) —, riscul cel mai mare este ca frica de oameni și de consecințe imediate să copleșească inima creștinului.

Aici răsună însă cu o claritate tăioasă cuvântul Domnului Isus, o lumină care spulberă orice groază trecătoare:

„Vă spun vouă, prietenii Meci: să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, și după aceea n-ar mai putea face nimic. Vă voi arăta de cine să vă temeți: temeți-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în ghenă; da, vă spun, de El să vă temeți!” (Luca 12:4-5).

Aceasta este ancora absolută a ucenicului în vremurile din urmă. Într-o lume care tremură în fața amenințărilor unui sistem global, a pierderii statutului sau a confortului, creștinul este chemat să mute frica din locurile greșite. Puterea omului, oricât de mare ar părea pe moment, este limitată la acest veac trecător. Tatăl ceresc, în schimb, este singurul Suveran absolut al veșniciei. A te teme de Dumnezeu înseamnă a refuza ca reverența ta, ascultarea ta și închinarea ta să fie deturnate spre creatură sau spre operele mâinilor ei.

3. Încurajarea pentru Biserică: Onoarea de a fi „Mulțimea cu Ramuri de Finic”

Pentru urmașii lui Hristos, ceasul încercării nu este un motiv de deznădejde, ci împlinirea vremii în care credința încercată se dovedește mai curată decât aurul limpede.

Chiar dacă din perspectiva lumii cei care refuză „semnul” și compromisul vor părea învinși, marginalizați sau pierduți, adevărata mândrie a Bisericii nu stă în victoriile efemere ale acestui veac, ci în cuvântul Mielului. Biruința nu se obține ripostând cu armele urii, ci prin răbdarea sfinților, prin fidelitate până la capăt și prin curajul de a spune „Nu” minciunii.

Apocalipsa ridică privirea noastră dincolo de cenușa acestui sistem trecător, arătând spre o „mare mulțime, pe care nimeni nu putea s-o numere, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și din orice limba, stând în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini”. Ei sunt cei care au trecut prin „necazul cel mare”, dar care nu și-au dat sufletul pe prețul de nimic al unei amăgiri planetare.

Concluzie: Păstrarea Uleiului și a Privirii Sus

Fraților și surori, dacă vedem cum piesele acestui sistem global se așază zi de zi înaintea ochilor noștri, să nu ne cutremurăm ca cei care n-au nădejde. Să privim la aceste semne ca la pașii apropiați ai dimineții.

Să ne păstrăm candelele pline cu untdelemnul rugăciunii, inima curată de duhul amăgirii și privirea ațintită nu spre gigantul picioarelor de lut al lumii acesteia, kspre Cel ce șade pe scaunul de domnie. Tatăl nostru este mai mare decât orice imperiu, decât orice criză și decât orice falsă lumină.

Țineți-vă hainele albe! Căci vremea este aproape, iar biruința finală nu aparține celor ce au cucerit pământul cu minciuna, ci celor care L-au iubit pe Hristos mai mult decât însăși viața lor.

Paralela intre Hristos spre cruce si creștinii din urmă spre biruința fiarei

Paralela între noaptea din Ghetsemani/Răstignire și încercarea Bisericii în fața „fiarei” din timpurile de pe urmă atinge esența cea mai profundă a teologiei creștine a istoriei: biruința nu vine prin cucerire lumească, ci prin fidelitate absolută până la capăt, exact așa cum Hristos a biruit lumea prin cruce, atunci când totul părea o înfrângere totală.

Dacă cel mai important pilon — refuzul absolut al „semnului” și al compromisului cu sistemul amăgirii — este linia roșie a credinței, în spatele ei stau ancorele vitale care țin un suflet în picioare când „toată lumea se minunează după fiară”.

Privind prin prisma învățăturilor Mântuitorului și a climatului acelor vremuri de apogeu al minciunii, pilonii misiunii și supraviețuirii spirituale a urmașilor lui Hristos ar trebui să fie:

1. Păstrarea „Uleiului în Candele” prin Adevăr și Discernământ (Vigilența Interioară)

În Parabola Celor Zece Fecioare, diferența dintre cele pregătite și cele luate prin surprindere nu a fost lipsa dorinței de a-L întâlni pe Mire, ci rezervă de ulei — simbol al vieții duhovnicești autentice, al cunoașterii profunde a Cuvântului și al intimității cu Dumnezeu.

Într-o lume în care „îngerul de lumină” va falsifica aproape totul (inclusiv moralitatea, limbajul iubirii și miracolele), simpla emoție religioasă sau tradiția culturală nu vor fi suficiente.
Pilonul acesta cere o ancorare atât de puternică în Adevăr încât falsul să fie simțit imediat, ca un miros de ars, chiar și atunci când este ambalat în cele mai seducătoare promisiuni de binefacere globală.

2. Formarea „Comunităților de Catacombă” (Solidaritatea Frățească Neinstituționalizată)

Sistemul fiarei se va baza pe control total, centralizare și excludere economică/socială („niciunul să nu poată cumpăra sau vinde”). Oamenii vor fi izolați digital și social pentru a fi cedați mai ușor panicii și conformismului.

Misiunea urmașilor lui Hristos nu va mai fi construirea de catedrale sau imperii mediatice religioase, ci reconstruirea frățietății autentice de tip prim-creștin — comunități mici, bazate pe dragoste sacrificială, sprijin material reciproc, împărțirea pâinii și a tăriei spirituale.
Așa cum primii creștini au supraviețuit persecuțiilor ascunzându-se în catacombe și împărtășind totul, tot așa credincioșii din vremurile din urmă vor trebui să se reîntoarcă la o economie a providenței și a sprijinului comunitar, ieșind din dependența totală de „sistemul care te hrănește ca să te controleze”.

3. Mărturia prin Non-Violență și „Răbdarea Sfinților” (Rezistența prin Jertfă)

Unul dintre cele mai periculoase aspecte ale amăgirii finale este că îi va ispiti chiar și pe cei buni să lupte cu armele sistemului: fie ripostând cu aceeași ură, fie căzând în capcana revoltelor armate sau a supraviețuitorismului egoist (buncăre, frică, izolare paranoidă).

Apocalipsa descrie victoria sfinților nu prin victorii militare sau politice, ci prin oximoronul: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte”.
Pilonul acesta înseamnă asumarea suferinței fără ură în inimă împotriva celor amăgiți, păstrând o atitudine de mijlocire și mărturie curată, exact cum Hristos S-a rugat pe cruce pentru cei ce nu știau ce fac.

4. Păstrarea Bucuriei și a Speranței Escatologice (Privirea spre Răsărit)

Când presiunea devine maximă, cel mai mare pericol pentru un credincios este disperarea, oboseala sau sentimentul că Dumnezeu a părăsit istoria.

Misiunea supremă a Bisericii în noaptea aceea lungă nu este pesimismul apocaliptic (să plângă că lumea se duce de râpă), ci starea de veghe plină de bucurie („Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, capul sus, căci izbăvirea voastră se apropie”).
Este certitudinea interioară că orice uriașă minciună globală are o dată de expirare fixată de Dumnezeu și că dincolo de necazul cel mare se află dimineața veșnică și ramurile de finic.

Încheiere

Asemenea lui Hristos în grădina Ghetsemani, care știa exact paharul ce-L aștepta și totuși a ales voia Tatălui cu o liniște cutremurătoare, urmașii Lui din veacul din urmă nu vor avea nevoie de armate sau de strategii sofisticate, ci de o inimă curată, de o credință care nu se targhează cu supraviețuirea cu orice preț și de conștientizarea că adevărata lor patrie nu este în acest sistem temporar, ci în Împărăția care nu se clatină.

Privind la toate acestea, crezi că principala provocare pentru un om în acele vremuri va fi teama de suferință fizică (lipsuri, prigoană) sau teama de a nu fi găsit greșit în fața Adevărului de către Învăţătorul Său?