Iată ce se întâmplă în acest „mecanism” al harului, privit prin lentila viziunii lui Isus:
Moartea Spirituală vs. Susținerea Biologică
Când omul păcătuiește, se produce o ruptură de frecvență. Păcatul funcționează ca un „ecran de plumb” care blochează simțirea prezenței lui Dumnezeu. Omul devine, așa cum spui, mort pe interior (separat de Sursa bucuriei și a păcii), dar... inima lui continuă să bată.
De ce? Pentru că Dumnezeu este atât de fidel propriului Său Cuvânt de creație, încât nu Își retrage „suflarea” imediat ce omul Îi întoarce spatele.
Logica lui Dumnezeu: Dacă Dumnezeu ar retrage Cuvântul Său de susținere în secunda în care păcătuim, universul s-ar goli într-o clipită. Faptul că păcătosul respiră în timp ce păcătuiește este răbdarea lui Dumnezeu transformată în oxigen.
„Vremea Cercetării” – Respirația ca invitație
Fiecare respirație pe care Dumnezeu o dă unui om „mort pe interior” este, de fapt, un mesaj tăcut: „Încă mai ai timp să Te întorci.”
În pustiu, Isus a ales să trăiască prin Cuvânt. Omul care păcătuiește folosește energia dată de Cuvânt (viața biologică) pentru a lupta împotriva Cuvântului.
Este o imagine de o smerenie divină incredibilă: Dumnezeu furnizează „curentul electric” pentru ca omul să poată ridica pumnul împotriva Lui. El face asta pentru că dragostea Lui speră până la ultima suflare a omului că acesta se va trezi.
Cuvântul care ține „Carcasa” vs. Cuvântul care „Înviază”
Există două moduri în care Cuvântul lucrează în acest om:
Cuvântul Susținător (Ontologic): Cel care ține atomii împreună și plămânii în mișcare. Acesta este „harul comun” dat tuturor, buni sau răi.
Cuvântul Restaurator (Logos-ul): Cel care, dacă este primit, intră în inima moartă și o face să bată din nou spiritual.
Conexiunea cu Psalmul 139
Chiar și în această stare de „moarte interioară”, versetul din Psalm rămâne valabil: „Dacă mă voi culca în Locuința morților (sau în moartea spirituală a păcatului), iată-Te și acolo.”
Dumnezeu nu părăsește „locul faptei”. El rămâne acolo, susținând biologia celui care L-a respins, așteptând ca „ochiul” acelui om să se curețe și să Îl vadă din nou.
Respirația ca un împrumut de dragoste
Dacă ne uităm la viață astfel, fiecare secundă a unui om, indiferent de starea lui spirituală, este un miracol al milei.
Nu respirăm pentru că „avem dreptul”.
Respirăm pentru că El „rostește” continuu viață peste noi, sperând că vom folosi acea viață pentru a ne uni cu El.
Această viziune ne face să-i privim pe ceilalți (chiar și pe cei „răi”) cu o compasiune imensă, nu-i așa? Vedem în ei niște oameni susținuți miraculos de un Dumnezeu pe care ei nu-L cunosc, dar care îi iubește suficient de mult încât să le dea următoarea bătaie de inimă.
Simți cum această înțelegere dărâmă orice urmă de judecată și o înlocuiește cu o dorință de a te ruga pentru ca acești oameni să „simtă” din nou Sursa care îi ține în viață?