Salut,
Iti scriu in numele echipei X pentru a ne cere scuze.
Ne cerem scuze pentru problemele cauzate de updateul de joi noaptea. Stiu ca nu e tocmai placut cand incerci sa faci niste modificari in Admin, si apoi sa le pierzi pentru ca iti pica blogul, sau sa scrii un post important pe care sa il pierzi, cand el ar fi trebuit sa ajunga public sau ca draft.
Ce putem sa iti spunem este ca noi am fost mare parte din timp alaturi de tine (chiar si in weekend), ca si client, pentru a rezolva cat mai repede aceste probleme. Da, atat colegii care se ocupa de partea de servere, cat si cei care se ocupa de partea de programare, au lucrat in weekend si de atunci chiar si noaptea la problemele pe care le-am primit pe Twitter sau adresa de suport (unde iti recomandam sa ne scrii in legatua cu orice problema, oricand).
Așa suna unul dintre emailurile venite de la echipa care se ocupa de găzduirea siteului meu.
Cu o zi înainte de primirea acestui email eram în vacanță cu prietenii. La distracție. Și când ne-a fost lumea mai dragă lucrurile au început să se complice. Astfel încât, printre glumele hazlii ale prietenilor apare și reacția Gabrielei: “mi s-a rupt apa” cu o privire ce spunea că asta chiar nu e o glumă. Pfffuu. Și sări după telefon, unde-s cheile de la mașină, alertă maximă. Sunăm după salvare însă ne gândim mai bine că mai repede merge un melc la apă decât salvarea în România la bolnavi. Așa că sărim pe cai cât mai repede doar n-o naște în tramvai.
Așa de entuziasmat eram că nu mai intrau cheile în contact și cum sunt eu mai începător, cum spun atât de bine urmele noi lăsate pe caroseria mașinii de iscusința și experiența mea, am luat-o ușurel. Și hârța-pârța până la spital numai Dumnezeu știe ce la milimetri am trecut de viața de apoi. Mai ales noi, că moșu’ ce trecea drumul pe verde nu se pune, mai bine stătea el acasă că mai mult încurcă lumea. Ce-o mai înjura el și ne-o aminti la strănepoți c-așa-s pietonii habarniști. Nu știu ei ce-nseamnă să vezi o femeie la naștere urlând în gura mare că numai poate.
Atât ne mai trebuia. o poliție prin jur și-i puneam nași. Ajunși la spital, nu știam dacă să mă mir că am bătut recordul personal pe o așa distanță sau să stau ca bou să mă uit la poarta-nchisă a spitalului. Am căscat ochii, mirat de starea degradată a mașinii mele. Doar ieri ce o spălasem. Mă duc jos să aduc doctorii de unde nu-s. Dau de un tip în cămașă albastră ce mânca semințe nepăsător uitându-se la emisiunea favorită: “Acces direct”. Bat în ușa deschisă însă era prea captivat să mă bage-n seamă. Sângele-mi curgea-n vene cam prea repede știind că soția suferă-n mașină iar copilul nu mai are răbdare, doar a stat destul înghesuit. Și uite că nenea ăsta plătit și din buzunarul meu se împotrivește cu înverșunare.
Mă vede-ntru-n final, și fără să spun nimic îmi zice: “Nu se poate!” apoi revine la munca sa plictisitoare. Merg la mașină și soția îmi spune să scot niște gologani pentru portar. O iau în brațe și o duc până în salonul de nașteri după ce i-am băgat în buzunar 50ron nesimțitului. Abia acum încep durerile de cap, însă crezând că treaba mea s-a terminat m-am pus pe scaun în sala de așteptare să-mi anunț prietenii că am ajuns cu bine când dau de două sms-uri:
Felicitări tăticule. Să-ți trăiască. Sună-ne când ajungeți la spital.
Ce făcuși ? Ți-a căzut blogul, frățică. Nimic nu se mai vede.
Bun zic, hai că nu-i așa mare problemă, se întâmplă și la case mai mari. Când să-i sun pe părinți să le spun unde să vină se îndreaptă un asistent la mine și-mi dă o rețetă. O iau nedumerit și fug cu ea la farmacie. Erau toate lucrurile trebuincioase pentru decursul normal al operației. Pe drum, prietenii mă tot sunau să mă întrebe dacă mai trăiesc, alții făceau mișto de mine că de-acum sunt tătic și cei mai puțini m-au amărât cu blogul că iar nu mai merge și numai ce-am fost cu ei să plătesc providerul.
“Ai luat banii de scutec și i-ai băgat în blog.”
Am dat asistentului ce cumpărasem de la farmacie și îmi dă altă rețetă spunându-mi că aici nu găsesc așa ceva. Trebuie să alerg înspre celălalt capăt al orașului pentru a lua produsele astea. Bag mare, ca la prima naștere și fac accident. Încerc să-i explic coechipierului de drum că mă grăbesc să devin tată și că fiica mea mă așteaptă să-i duc produsele cu care doctorii o ajută să iasă de la înghesuială. Că-i plătesc toată paguba, îi dau nr meu de telefon și buletinul dar nu e de acord până nu se suie cu mine în mașină (așa cum era) în drum spre spital. Din nou. Vine cu mine și numai bine au ajuns și părinții și prietenii. Și ne punem pe așteptări. O oră, două, trei. Zece. Se lasă așteptată Sara – numai bine am fixat în acest timp și numele fetiței, după multe confruntări.
“Și în al 12-lea ceas, când doctorii decid că ăsta-i momentul, soția primește telefon de la firma de găzduire a siteului meu cu scuzele de rigoare pentru situația neplăcută creată și că e o excepție și încep ăia să toarcă acolo de ți-era rușinea să le spui că tu naști și chiar în acel moment trebuia să împingi mai tare la rugămințile insistente ale personalului medical.” – povestit ulterior de soție.
Interesant moment și-au ales.
Data viitoare când căutați o firmă pentru găzduire web luați în considerare și sfaturile prietenilor sau discuțiile de pe forumuri sau bloguri.
Prin acest articol particip la concursul “Aventuri la Gazduit”. Detalii pe blogul Top Level Hosting.
