De departe pare apă, pare alinare, pare viață.
Omul aleargă spre ea însetat, convins că acolo se va odihni.
Dar pe drum i se usucă puterile, i se tulbură mintea și i se întunecă judecata.
Iar când ajunge, descoperă că a alergat spre nimic.
Scriptura spune că nu se hrănește cu pâine, ci cu cenușă.
Că bea din izvoare fără apă.
Că se întoarce, ca un câine, la propria vomă.
Și totuși continuă, nu pentru că nu vede,
ci pentru că a început să iubească întunericul.
La început este poftă.
Apoi obișnuință.
Apoi liniște.
Iar liniștea aceasta este cel mai mare semn al morții sufletești.
Când omul nu mai simte rușine, nu mai plânge și nu se mai teme,
Dumnezeu îl lasă în voia inimii lui.
Iar a fi lăsat este pedeapsa cea mai grea.
Atunci mintea devine mormânt deschis,
rugăciunea se îneacă în noroi,
trupul – templu – este pângărit,
iar conștiința este călcată în picioare de propriul stăpân.
Nu mai este cădere, ci întoarcere voită.
Nu mai este slăbiciune, ci alegere repetată.
Despre un asemenea păcat spune Scriptura:
„Dacă păcătuim cu voia, nu mai rămâne jertfă.”
Nu pentru că Dumnezeu nu ar avea milă,
ci pentru că omul calcă sângele legământului
și Îl roagă pe Hristos să iasă afară,
ca să poată rămâne singur cu întunericul lui.
Și rodul?
Rușine.
Gol.
Moarte.
Păcatul nu dă ce promite,
ci cere tot și lasă nimic.
Nu te omoară mirajul,
ci faptul că l-ai crezut.
Dar dacă încă doare ce auzi,
dacă încă se strânge inima,
dacă încă există frică —
înseamnă că nu ești mort.
Și Scriptura mai spune ceva, în șoaptă, după tot acest foc:
„Astfel erați unii dintre voi.
Dar ați fost spălați.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vă rugăm să respectați regulile de bun simț. Mulțumesc.