În Epistola către Evrei 5:8 se spune că „a învățat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit”. Nu pentru că îi lipsea ceva moral, ci pentru că ascultarea a fost trăită până la capăt, în condiții reale de durere.
Pentru creștin, ideea apare și în Epistola lui Iacov 1:2-4: încercarea credinței produce răbdare, iar răbdarea duce la maturitate. Și în Epistola către Romani 5:3-5: suferința → perseverență → caracter dovedit → nădejde.
Totuși, sunt câteva nuanțe importante:
1️⃣ Nu orice suferință maturizează automat
Durerea poate:
înmuia sau împietri,
apropia sau îndepărta de Dumnezeu.
Diferența o face modul în care este trăită.
2️⃣ Dumnezeu nu glorifică suferința
Creștinismul nu spune că durerea e bună în sine.
Spune că Dumnezeu poate transforma ceea ce e rău în loc de creștere.
3️⃣ Maturizarea înseamnă asemănare cu Hristos
Nu doar rezistență psihologică, ci:
mai multă compasiune,
mai multă smerenie,
mai multă încredere,
mai puțin ego.
4️⃣ Crucea precede învierea
Modelul nu e stagnarea în durere, ci trecerea prin ea spre viață nouă.
În acest sens, suferința nu este scopul, ci uneori atelierul în care caracterul se modelează.