Sclavii liberi

Mă uitam azi la puii mei și-mi părea rău să-i văd în cușcă.

Toată viața lor și-o petrec acolo.
M-a dus cu gândul la câinele meu.
A murit. Dar cușca și lanțul cu care era legat tot acolo sunt.
Asta să fie viața lui ? Să mergi cât duce lanțul.

Lanțul nostru e mult mai scurt, din păcate.
Ne învârtim în jurul viciilor noastre.
Suntem robiți și nu observăm asta.
Dar ne place.

Doar uneori ne oprim să tragem aer în piept și să realizăm că drumul nostru a luat-o razna. Că de fapt ținta era alta. Ne resemnăm și mergem mai departe că n-avem ce face. Suntem sclavii propriei noastre minți. Ne conduce unde vrea ea și nu ne sinchisim să o oprim pentru că ne-am obișnuit cu viața asta de sclav. Ba chiar nu concepem altfel viața.

Suntem sclavii eului nostru. Trăim să nu ne stricăm reputația. Facem lucrurile că așa e obiceiul. Ne căutăm calea noastră-n lumea asta și credem că am găsit-o și că acesta-i apogeul ei. Am încetat să ne mai întrebăm dacă e ceva mai bun dincolo de asta. Nu mai luptăm ca pe vremea când știam că totul e posibil celui ce vrea, celui ce crede că poate s-o facă.

Am renunțat să visăm ...

Dar ce te oprește să lupți ? Să crezi că visul se va împlini ?
Tiparul minții tale creat de-a lungul existenței ?
Da, câinele mergea cât ținea lanțul. La început a încercat să-l smulgă. Dar a renunțat. Nu știa că am slăbit legătura și se putea elibera printr-o sforțare. Tiparul l-a ținut legat. Memoria îi spunea că nu are rost să persevereze pentru că se făcea de râsul lumii.

Suntem limitați de credințele noastre.
Alungă-le și perseverează. Trăiește liber.

 

Image by harold.lloyd via Flickr