La Glimboca, printre bogații care nu și-au pierdut sufletul

Deși sunt bogați, poate cei mai bogați oameni de pe Valea Bistrei, locuitorii din Glimboca nu și-au pierdut și nici nu vor să-și piardă cântecul. Pentru că, prin acest dar al îngerilor, muncă și închinare au descoperit că obstacolele înșiruite pe drumurile vieții pot fi trecute mai ușor. Iar ei devin mai buni, mai înțelepți și fără de invidii.

Mlădița cu 50 de ramuri

Amiază de început de iulie. Străzile din Glimboca sunt pustii. Miroase a fân cosit și a flori crucificate de soare. E prea multă singurătate în acest miez de vară în satul acesta de oameni bogați. De fapt, pentru glimboceni a fi om bogat este un lucru firesc. Nici prosperitatea nu le pare neobișnuită pentru că ține de normalitate. Pentru ei, nefiresc este să nu muncești, să nu fii chibzuit și să nu fii om la locul tău. Principiile astea fac parte din testamentul lăsat de străbunii lor în urmă cu sute de ani. Ele au străbătut veacurile și îi continuă drumul. Și poate că, într-o zi, se vor opri. Casele mari, ca niște suflete generoase, stau „tolănite“ în soare. Multe generații au pus umărul pentru ca ele să fie sănătoase și liniștite. Într-o astfel de casă, stă și inginerul Ioan Gașpar. E silvicultor, are 28 de ani și, în ciuda faptului că e licențiat, tânărul mărunțel cu ochi pătrunzători îmi spune că se simte țăran, ca și părinții săi. Dar, chiar dacă simte că sufletul său are legătură cu pământul, Ioan Gașpar este un altfel de țăran. Credincios, cu multă școală, cu dragoste de cântec, de sat, de biserică și de oamenii dintre care a plecat în lume. O lume urbană și urbanizată, în care nu s-a simțit bine, unde a aflat că pentru el acasă înseamnă Glimboca. În urmă cu patru ani, tinerelul din satul plin de faimă a ajuns la o răscruce. S-a oprit și nu știa care e drumul cel mai bun. L-au ajutat oamenii din casa sufletului său. „Era în 2001. Biserica nu avea cor, dar oamenii au simțit nevoia de cântare. Au venit la mine și au zis să refacem corul bisericesc. Au știut că-mi place cântarea bisericească și că nu am puterea să-i refuz. Cel mai insistent a fost Nicolae Nedici, un tânăr cu voce deosebită, care putea să cânte și la operă. Când a văzut că am acceptat și ne-am apucat de lucru, a început să plângă. A murit săracu', Dumnezeu să-l odihnească! Și părintele Nicolae Rădulescu și ceilalți au insistat. Nu puteam să refuz atâta lume. De fapt, la Glimboca a fost cor. Dar, în 1996, când a plecat părintele-profesor Sorin Mâțu, și până în 2000, nu s-a mai ocupat nimeni de cor. Așa a început totul, iar la Crăciunul din 2001 am cântat pentru prima dată împreună“.

Ioan Gașpar, pe lângă faptul că este atașat de oameni, mai are două mari iubiri: silvicultura și teologia. La un moment dat, nu știa ce să facă. A ales silvicultura, dar n-a renunțat nici la biserică. „Nu aveam cum să renunț. Am cântat în strană de mic copil. Am învățat cântarea bisericească de la cantorul Ion Românu Lole și, în clasa a VI-a, știam cele opt glasuri. Apoi, am cântat și pe vremea când eram la facultate. Am cântat la biserica din Piața Sfatului din Brașov, care are hramul la Adormirea Maicii Domnului. Niciodată nu m-am îndepărtat de muzică și de biserică“.

Ioan Gașpar s-a apucat de muncă. Adică a început să facă repetiții cu 50 de oameni – bărbați și femei. „Facem repetiții de două ori pe săptămână. Marți, cu femeile, și joi, cu bărbații. E mai ușor așa și suntem un cor pe patru voci. Oamenii sunt deosebiți. Au o dragoste pentru cântec cum numai aici prin zonele noastre găsești“. Când vorbește despre corul pe care îl dirijează, Ioan Gașpar se înroșește ca un adolescent. Dar, dincolo de emotivitatea sa, se simte și autoritatea unui om care studiază muzica în fiecare zi și urmează cursuri de specialitate pentru a ajunge dirijor cu diplomă. „Mulți sunt oameni simpli, dar ne considerăm o familie. Cei mai tineri au 14-15 ani, iar cei mai în vârstă au trecut de 75 de ani. Diana Dumitrașcu are 14 ani, iar Ion Românu, Ion Moisescu și Cornel Dumitru au peste 75 de ani, ca să vă dau doar câteva nume. O vreme am lucrat în paralel și cu un cor de copii, și cu unul de tineri. Dar majoritatea au plecat la școală, au crescut, alții s-au dus prin străinătate. Apoi, mai e ceva: am observat că se plictiseau, deoarece cântau aceleași melodii. Cu ceilalți este altfel. Seara, când este ziua de repetiție, oamenii își lasă tot lucrul la o parte și abia așteaptă să se întâlnească. Aici, discutăm despre muzică, artă, agricultură, despre viața noastră în general. Apoi, ne facem planuri de viitor, vorbim despre festivalurile și schimburile culturale la care urmează să participăm. Este ceva extraordinar. Și tot la repetiții am avut ocazia să ascult povești legate de oamenii din satul meu. Era un bărbat, cu mulți ani în urmă, îl chema Nicolae Roșu. Era ca un uriaș. Îmi spuneau moșii că avea aproape doi metri și jumătate. Despre el se spunea că era atât de înalt, încât atunci când sosea trenul în gară se uita de pe peron să vadă care sunt compartimentele goale. Apoi, mai era unul, bun dulgher, care umbla îmbrăcat gros în toate anotimpurile“.

Cultură prin turism

„Dar în familia din corul nostru discutăm și despre turism și cultură. Mulți nu-și imaginează că oamenii simpli pot discuta astfel de lucruri. Dar nu este nici o exagerare. Pentru că, bunăoară, acum ne pregătim să plecăm pe Litoral și să vizităm mănăstirile din Dobrogea. Sunt oameni care n-au văzut Litoralul sau alte locuri din țară. și simți cum vor să călătorească, să cunoască lumea pe care au văzut-o doar la televizor. Avem și bani. Pentru că iarna, în preajma sărbătorilor, colindăm în tot satul. Adunăm banii, și-i punem în bancă și vara plecăm în excursie. Ce nu ajunge, punem de la noi, dar nu renunțăm. Așa am făcut și în anii trecuți, când am fost la mănăstirile din nordul Moldovei și din Bucovina, precum și la cele din Maramureș. Când s-au întors de acolo, i-am simțit fericiți. Și mi-am dat seama că au reținut totul. Pentru că țăranii nu sunt oameni superficiali care să treacă nepăsători pe lângă lucrurile de valoare“.

Soarele se pregătea de prânz, iar oamenii aflați pe câmp se retrăgeau la umbră. Pe străzile drepte, printre sumedenia de mașini, treceau remorci cu fân. Oamenii nu pot renunța la statutul lor de țărani și crescători de animale. Parcă le fac în ciudă celor care nu vor să-i ajute și să-i desființeze. Lucrează în pierdere, o știu, mi-au spus-o, dar nu renunță. Rușinea de a-ți lăsa pământul nelucrat este mai dureroasă ca pierderea unei sume de bani. Îl întreb pe Ioan Gașpar dacă este un om fericit. Ocolește răspunsul și-mi zice: „Dacă oamenii mei sunt bucuroși, și eu sunt la fel. Nu poți să nu te bucuri când și vezi cât suflet pun în ceea ce fac. O mare surpriză am avut cu ei când, fără să știu, toți coriștii au venit îmbrăcați la fel. Femeile și-au făcut costume populare, iar bărbații cămăși albe și laibăre (veste – n.r.). Apoi ce-a mai mare bucurie a mea a fost la o serbare a Sfântului Ion. Mi-au cântat «La Mulți Ani!» Și mi-au dăruit un buchet mare de flori. M-am simțit ca un dirijor adevărat pe o mare scenă“.

Ioan Gașpar se întoarce la pădurea sa. Peste umăr, îmi spune: „Pădurea îmi dă viață și libertate, iar cântecul și rugăciunea îmi mângâie sufletul“.

În fiecare duminică, în biserica ortodoxă din Glimboca vin peste o sută de suflete. Mai sunt și coriștii, oameni care nu lipsesc niciodată. În fața lor, se află Ioan Gașpar, intelectualul „exilat“ de bună voie în satul în care oamenii își șterg sudoarea frunții cu cântec și rugăciuni.

Sursa